Lipsa omului Marin Mincu o resimt nu numai cei apropiati, ci, am avut bucuria sa o constat, foarte multi scriitori, mai tineri sau mai maturi, care au vazut in el o constiinta critica si o verticalitate incomoda, care facea bine vietii noastre literare. Pina acum citiva ani ma credeam nemuritor. Pe mine si pe cei apropiati. Moartea parea o tema literara, o abstractiune incapabila sa se manifeste in concretul in care aveam impresia ca traiesc protejat. Afisam, din cauza asta, un optimist tembel, superficial, cinic. Ultimii ani insa m-au invatat cu asupra de masura ca despre orice se poate ride, dar despre moarte nu. Acum cinci ani a murit Emil Iordache, acum trei ani si jumatate tatal meu, anul trecut Marin Mincu. Cumva, disparitia brusca si socanta a lui Emil Iordache m-a inghetat, pentru ca aveam presentimentul ca ea anunta fuga dincolo, de neconceput, care, de fapt, mi se pare ireala si acum, mai ales in noptile fara somn, a tatalui meu; in ultimii ani, de Marin Mincu ma lega o prietenie care incerca sa compenseze (desi sigur ca nu avea cum, orice ruptura de acest gen fiind ireparabila) aceste pierderi. Sigur ca sint patetic si poate chiar putin caraghios, dar simt nevoia sa repet citeva clisee pline de adevar: odata cu oamenii de care esti legat, moare si o parte din tine; odata cu moartea lor, legatura care va unise nu se rupe, ci se cristalizeaza in forme crude; odata cu trecerea timpului, durerea nu dispare, ci doar amorteste, hiberneaza, mereu gata sa iasa la suprafata. Si totusi, dincolo de toate aceste socuri, pot sa spun ca este si va fi pentru mine un mare noroc ca am avut parte de prietenia unor astfel de oameni. Nu am sa stau acum, la un an de la atit de brusca trecere dincolo a lui Marin Mincu, sa scriu despre cit de mare scriitor a fost el si despre cite a facut pentru literatura tinara sau mai ales pentru literatura romana in cei 20 de ani de profesor