De câte ori cetăţenii de dincolo de Prut aleg din greu partidul comunist, îmi amintesc ziua aceea din ianuarie 1989, când poeţii lor tunau şi fulgerau public, la televizor, împotriva căgăbăului, cum spun ei, şi a Uniunii Sovietice. Şi îmi amintesc ruşinea pe care am simţit-o că noi încă tăceam, cu mintea şi gura închise de teama cenzurii.
Se vede treaba că nu toţi cei dintâi rămân aşa. Mai ales că toţi acei poeţi care veştejeau vârtos KGB-ul într-un spectacol public s-au aruncat direct în braţele acelor celebrităţi din România care slujiseră din greu regimul comunist aici, dar asta, fireşte, s-a petrecut după ce acesta a căzut. De unde se vede că nu întotdeauna primele impresii despre primele manifestări ale cuiva, ins ori popor, sunt şi cele definitorii. Am văzut ceva asemănător şi la vest de noi, mai precis la sud-vest, unde Belgradul era un oraş occidental faţă de Bucureşti, până în 1990, când a devenit o ruină a falnicei impresii pe care ne-o dădea nouă, românilor, cât timp fuseserăm sub cizma comunistă.
La alegerile de anul acesta din Republica Moldova, nu ştiu de ce, toată lumea, cel puţin aici, în partea asta de Românie, se aştepta la o victorie cât de cât clară a forţelor democratice. Şi n-a fost deloc aşa, PCRM pierzând doar câteva locuri în parlament, iar ceilalţi câştigând insuficient pentru a-l alege pe preşedintele ţării. Discuţia despre unificarea celor două Românii se mai amână. Nu că, dacă alianţa pro-Europa ar fi câştigat mai clar, ele ar fi şi început. Dar ar fi fost o bază de pornire. De altfel, aşa cum a transformat Moscova Basarabia, e greu de crezut că ar mai exista vreodată un vot majoritar al populaţiei, absolut necesar, după părerea mea, pentru unirea cu ţara-mamă. Fata mamei a fost coruptă atât de serios încât e mai bine să ne gândim să o ajutăm în alt fel. Am văzut cu toţii, pe la diverse televiziuni, intervenţiile unor rusof