Foto: Cristian Marcu Preşedintelui îi place mult să se joace. Cu economia, cu nervii „românilor”, cu soarta ţării. S-a jucat de-a magicianul cu electoratul, căruia i-a arătat, pe tot parcursul lui 2009, salarii fabuloase, pentru ca să le facă apoi să dispară brusc, în 2010. S-a jucat şi cu parchetul, pe care l-a făcut să devină, în cinci ani, sursă de informaţii picante pentru presa de scandal şi instrument de luptă împotriva adversarilor politici. Dar poate că cel mai periculos joc prezidenţial, cu efecte grave şi pe durată lungă, e cel cu sentimentul naţional şi cu stabilitatea ţării.
În 2004, Traian Băsescu a devenit preşedinte pentru ca în turul al doilea a obţinut aproape toate voturile electoratului PRM. Pentru asta a făcut anumite afirmaţii şi promisiuni. Primul cadou pe care l-a făcut noul preşedinte acestui electorat a fost însă aducerea grăbită a UDMR-ului la guvernare. Ulterior, pe parcursul multor luni, Traian Băsescu a stimulat disensiunile din sânul minorităţii maghiare, în aşa fel încât UDMR-ului, uneori neascultător, să i se arate mereu pisica secuiască a PCM-ului. Nu conta că pentru asta trebuia să viziteze şi să mângâie pe creştet autorităţi locale cu politici clar izolante şi autonomiste, că trebuia să premieze cel mai bun gulaş sau că trebuia să afirme doctoral că, în zona respectivă, „limba română trebuie învăţată ca limbă străină”. Interesul românesc pălea în faţa interesului major băsescian.
Mergând pe această linie, preşedintele a resuscitat o fantomă. Mă refer la Laszlo Tökes, cel care ar fi trebuit să intre într-un binemeritat con de umbră o dată cu aderarea noastră la UE şi cu dezvoltarea unui sistem de valori care nu mai aveau nici o legătură cu ideile pastorului. Băsescu este cel care a sprijinit „disidenţa” maghiară în aşa fel încât Tökes să devină „parlamentar european independent”.
A fost vorba, de fapt,