După cele trei zile memorabile ale Festivalului de Muzică Veche de la începutul lui noiembrie, bucureştenii au putut audia nu mai puţin de trei recitaluri de muzică veche în două săptămîni, un adevărat răsfăţ pe care-l dorim cît mai curînd reluat. Cronica de faţă va examina două programe de muzică occidentală, venite, accidental sau nu, unul în completarea celuilalt; cel de-al treilea concert, susţinut de formaţia de muzică veche românească „Anton Pann“, va face obiectul unei discuţii viitoare.
În seara zilei de 8 noiembrie, lăutistul Konya István ne-a purtat într-un Itinerariu european al lăutelor, găzduit de Centrul Cultural al Ungariei, un recital de aproape două ore, care şi-a propus să acopere liniile de forţă ale muzicii renascentiste şi baroce pentru lăută solo. Prima jumătate a programului propus de Konya a punctat muzica primelor tabulaturi de lăută de la începutul secolului al XVI-lea (Francesca da Milano), maeştri ai Şcolii renascentiste spaniole (Narvaez), franco-flamande (Attaignant, Le Roy) şi central-europene (Dlugoraj, Bakfark, Neusidler), pentru a concluziona cu cîteva piese elisabetane dintre cele mai populare (o variantă de Greensleeves şi pavana Lachrimae a lui Dowland). Jumătatea barocă a recitalului a fost împărţită între Robert de Visée şi Silvius Leopold Weiss. István Konya a servit aceste două peisaje muzicale destul de diferite cu instrumentele adecvate: în prima parte, o lăută renascentistă cu opt coruri (perechi de coarde), în cea de-a doua, cu o lăută de model baroc german cu paisprezece coruri. Auditoriul a putut gusta pe de-a-ntregul experienţa corzilor autentice din intestine de oaie, al căror timbru cald şi discret s-a adaptat micii săli de concert, necesitînd, în schimb, un acordaj extrem de frecvent al instrumentului; cei interesaţi de detaliile mai pitoreşti ale istoriei muzicii au putut chiar observa – făr