În romanul Un viitor strălucit, viaţa în doi se compune dintr-o rutină, din mici gesturi tandre, fragile, dar şi dintr-o mică ranchiună. Totuşi, nimic sarcastic. Cum aţi găsit, în derularea acestei poveşti, echilibrul între luciditate şi bunăvoinţă? Acest echilibru presupune un amonte al scriiturii sau îl găsiti chiar în timp ce scrieţi? Detaliul, gestul mărunt joacă un rol important în scrisul meu: acestea sînt pentru mine revelatorul unei stări psihologice şi al unei relaţii cu lumea. Este acel „Show, don’t tell“ al americanilor. Trebuie să-i dai cititorului posibilitatea de a simţi, nu să-i impui idei. Literatura nu este vie decît atunci cînd permite o identificare a cititorilor cu personajele. Şi nu satira mă interesează, ci mai degrabă să arăt toate feţele unei realităţi şi să-mi înţeleg personajele. Helen, de exemplu, este la început, pentru Marie, o femeie ostilă, apoi o soacră îngrozitoare, dar pentru cititor, ea este totodată Elena, o fetiţă fragilă, o tînără curajoasă, o femeie hotărîtă care i-a scos din România pe soţul şi fiul său şi căreia nu i-a fost frică de nimic. Cum îmi vin ideile? Deseori, de la o zi la alta. Un personaj începe să existe, mă gîndesc mult la el, iar dimineaţa, cînd mă trezesc, sau în mijlocul unei plimbări în timpul zilei, adesea se iveşte cîte un detaliu sau un cuvînt la care nu m-am gîndit înainte şi care mi se impune de la sine. Aşa s-a întîmplat cu broşa în formă de pasăre pe care Elena o primeşte de la bunica sa. Nu ştiu cum mi-a venit ideea, dar am hotărît apoi s-o folosesc pe tot parcursul cărţii şi să-i dau un rol simbolic de transmitere mai departe. Relaţiile cu ceilalţi se fac, se desfac şi se refac – este un traseu obositor. Îl arătaţi deseori în romanele dumneavoastră. Se poate ghici aici nu numai o cunoaştere psihologică, ci şi o experienţă de viaţă. Este viu şi concret. Cît este, în autoficţiune, invenţie şi cît