Întotdeauna am avut o predilecţie pentru personajul negativ şi mult timp l-am jucat, cu pasiunea actorului mediocru, care intuieşte că a prins rolul vieţii lui. Întâmplarea a făcut ca în piesa mea să fie distribuiţi prea mulţi oameni buni, care m-au lăsat să-mi joc rolul de scorpie şi m-au aplaudat la rană deschisă, cu bătăi frenetice de inimă, ori de câte ori scenariul îmi cerea să-i lovesc. Încurajată, am devenit din ce în ce mai bună în tot ce era rău.

La un moment dat mi-am dat seama că sunt o nemernică. Am mai trăit aşa o vreme, gândindu-mă ce să fac cu mine. A urmat decizia. Şi am început să fac curat.

Din lungul şir de greutăţi cu care te încearcă procesul de curăţire, prima e dată de însăşi direcţia schimbării. Contrar aşteptărilor, a şti ce nu vrei nu înseamnă automat că ştii ce vrei. Negaţia nu este constructivă. Cum îţi dai seama ce este bine? Tu, tânăr care ai ajuns să nu te mai placi şi vrei să fii mai bun, mai ştii ce-i bun? Mai poţi să distigi? De unde îţi iei reperele?

Cu un strop de înţelepciune, îţi vei da seama că nu din lumea lipsită de repere.

Cu puţina isteţime, vei ocoli capcana discursului clişeu despre „lipsa de valori a societăţii” şi nu te vei alătura corului care se lamentează, în timp ce se prinde în aceeaşi horă.

Cu trăirea vie a inimii tinere, vei căuta răspunsul autentic în lucrurile ce îţi aduc împlinire şi linişte, nu în vijelia materialismului impus de cei ce merg cu valul.

Cu mintea liberă şi curioasă, vei privi spre cer şi vei găsi scări pe care să urci.

Cu o sinceritate dură, vei recunoaşte că persoana pe care ai tratat-o cu cea mai mare îngăduinţă, până acum, eşti chiar tu şi te vei întreba dacă „aşa sunt eu!” chiar este o scuză validă.

Aşa am pornit şi eu, în anii adolescenţei mele târzii, în căutarea a ceea ce rămăsese bun în mine. Cu privirea înăuntru şi cu mâinile unite a rugăciu