Foto: Cristian Marcu n) Laşitatea dintotdeauna a intelectualului român. (Sau şi a celui de aiurea?) Să amâni confruntări, dispute, până ce adversarul îţi va fi oale şi ulcele... Să te guduri pe lângă el ori să-i îngădui biciul verbal cât pământul îl ţine viu, pentru ca apoi să-l înjuri... Să-l pândeşti după ce se petrece ca să-i scuipi memoria e o dovadă hidoasă de infirmitate sufletească. Strâmbătatea acestei alcătuiri interioare îşi are pricini felurite. Ba invidie, ba pizmă, ba ratare, iar necroloagele rostite la căpătâiul dispărutului le arată propria micime. Cum să nu le explodeze bila când îşi văd duşmanii înmormântaţi cu alai princiar şi omagiaţi cu salve de puşcă? Cum să nu se gândească, îngrijoraţi, că la îngropăciunea lor nu se vor înghesui nici măcar vecinii de scară? Câtă compătimire stârnesc homunculii ăştia refulaţi într-o ură nimicitoare!
Uneori, se suduie de dincolo, din cavou, ca în cartea lui Adrian Marino. I se răspunde însă de dincoace în acelaşi ton belicos, fără frică de cele sfinte, cu o poftă de arţag nepotolită vreodată. Laşitatea e acum reciprocă, protagoniştii sunt toţi o apă şi-un... bălegar. Se amână după parastasul de cinci ani publicarea „Vieţii unui om sigur” ca să-ţi dai în vileag frustrările, deşi nimeni nu te-a împiedicat să-ţi declari antipatiile până atunci. Dumnezeule, să trăieşti premeditând scandalurile ce-ţi vor însoţi posteritatea şi să le refuzi rămaşilor dreptul de a polemiza cu tine! Care supravieţuitori se vor năpusti la fel de laş să-ţi murdărească lipsa de onestitate...
De aceea, Maestre Fănuş, eu nu i-aş asemui pe inşii tăbărâţi asupra postumităţii adrianpăunesciene cu „vulturii hoitari”! Le faceţi o laudă nemeritată. Păsările de care pomeniţi sunt vietăţi ale înălţimilor, temerare, locuiesc la streaşina cerului şi-şi migălesc cuiburi din surcele de Soare şi paie de stele. Indivizii repeziţi să-l atace