Festivalul Naţional de Teatru din acest an a încorporat în desfă- şurarea sa şi trei spectacole de dans. Cum despre cel al Andreei Tănăsescu, Exil în pământul uitării, am scris pe larg în paginile României literare, mă voi opri asupra celorlalte două, situate din mai multe puncte de vedere la poluri opuse, dar fiecare dintre ele propunându-ne deschideri specifice erei postmoderne în care vieţuim.

Trilogia Stereoscopică, prezentată la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, a cuprins lucrările coregrafului, compozitorului şi realizatorului de film, Billy Cowie, filmate în tehnica 3D. Cum nu am văzut filmul Avatar, am venit pentru prima oară în contact cu această tehnologie cu ocazia acestui spectacol. Computerul a introdus, mai demult, în viaţa omului obişnuit, realitatea virtuală. Tehnica 3D tinde să-i dea acestei noi lumi o tot mai mare consistenţă. Şi în timp ce lumea reală pare a se înceţoşa, lumea ireală se conturează tot mai pregnant şi convieţuieşte cu cea aievea. Un exemplu elocvent îl constituie ştirea recentă că o hologramă 3D, care a împrumutat vocea unei artiste şi a căpătat şi un nume, Hatsune Miku, a devenit superstar în Japonia. Tot astfel, şi relaţia noastră de spectatori cu interpretele celor trei piese ale lui Billy Cowie ne-a creat continuu senzaţia unei mult mai mari apropieri faţă de personajele sale decât cea posibilă în realitate.

Realizatorul acestor piese este, în egală măsură, autorul regiei, coregrafiei, a muzicii şi a textelor poetice însoţitoare ale mişcării. „Sunt terenul/ Sunt solul/ Sunt pământul…” începea să ne spună vocea care însoţea dansul Sarei Popova, culcată la sol, care întindea mâinile spre noi (aflaţi la balcon) şi părea că este gata să ne atingă, în piesa denumită In the Flesh (În carne vie). Şi tot astfel, privirea ei părea îndreptată direct către ochii fiecăruia dintre noi. Invers, în The Revery