Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.
- Un cunoscut de-al meu, critic literar, are o rubrică de "poşta redacţiei" la o publicaţie pentru tineret şi îmi povesteşte că primeşte, în fiecare lună, aproximativ o mie de scrisori cu încercări literare. Unii tineri îi trimit nu numai texte, ci şi flori presate, panglici roşii, fotografii, desene şi chiar câte o şuviţă de păr ca amintire. De fapt, nu ca amintire, ci ca mijloc de a-i atrage atenţia. Toţi vor să se facă remarcaţi. Parcă ar fi o imensă mulţime de oameni care, la trecerea unui avion, ar striga, ar face semne, ar sări în sus numai şi numai pentru a fi văzuţi de pilot. Ca să nu mai vorbesc despre textele propriu-zise, care clocotesc de dorinţa afirmării. Povestirile au subiecte senzaţionale sau, dimpotrivă, înregistrează întâmplări voit anodine, poemele sunt scrise într-un limbaj excentric, agresiv, eseuri
