Jocurile nu sunt făcute de partide, ci de «baronii locali.
O recentă călătorie în ceea ce istoria postcomunistă a desemnat drept Republica Moldova, dar eu o să mă încăpăţânez să-i spun în continuare Basarabia, mi-a adus aminte de atmosfera politică din România anilor '90. Am observat, la fraţii noştri de peste Prut, acelaşi amestec paradoxal de inerţie şi efervescenţă, dorinţă de schimbare şi frică de nou care bulversau societatea românească acum două decenii. Am constatat că şi la ei lumea se împarte maniheist în „comunişti" şi „anticomunişti" (deşi nici unii, nici alţii nu prea ştiu cum stă treaba cu doctrina!), în orăşeni atraşi de mirajul Occidentului şi ţărani care se tem să iasă din umbra Rusiei (afectaţi parcă de sindromul Stockholm), în intelectuali însetaţi de libertatea cuvântului şi „apparatchiki" nostalgici după vremurile cenzurii. Am văzut afacerişti care promit populaţiei o egalitate de tip sovietic şi politicieni „de stânga" care s-au îmbogăţit mai rapid decât la bursa de pe Wall Street.
Ştiu, o să-mi spuneţi că nici noi n-am scăpat de contrastele care polarizează încă această ţară. Că „România lui Băsescu" n-are nimic de-a face cu „România lui Năstase", ca să vorbim în termenii confruntării din 2004. Deşi înclin să cred că, între timp, România lui Năstase a devenit România lui Băsescu, iar celalaltă a rămas a nimănui. Dar ce se petrece azi în Basarabia seamănă mai degrabă cu România lui Iliescu, de după demonstraţiile din Piaţa Universităţii şi mineriadele care au urmat.
Evident, ce spun e subiectiv, ca orice opinie. Căci am trăit pe viu acele momente, şi nu de la ferestrele Palatului Cotroceni, ci din stradă. Mă bântuie o scenă în care răposatul Ion Raţiu, un adevărat „lord" al PNŢ-ului, revenit din emigraţie imediat după „Revoluţie", organizase un miting la Buzău în calitate de candidat la Preşedinţie. Ce credeţi că s-a întâmplat?