Pe scurt. Mihai Mihalcea, şeful Centrului Naţional al Dansului (CND), posedat de avatarul Farid Fairuz, s-a retras aseară (sîmbătă), cu o idee. Şi-a invitat prieteni, amici sau pur şi simplu tipi-tipe pe care i-a simţit afini (cazul meu) să exprime ce dracu’ vor de la lume, ce nemulţumiri, frustrări au. Timp maximum: 10 minute. Vreo 30 de persoane. A fost dezamăgitor, revelator, interesant, frustrant. A fost cu de toate.

Mihalcea formulase dinainte o provocare simplă, ca artist plictisit de zona revoluţionar activistă:

Poziția mea?

Consider că suntem, în general, într-un proces foarte ambiguu și complex fiindu-ne din ce în ce mai greu să distingem între multitudinea de informații/evenimente, aspecte, influențe, cauze, efecte, nuanțe și tonuri. În acest context mi se pare din ce în ce mai dificil să înțeleg eu însumi ce fel de prezență/atitudine este cerută/necesară. Am devenit oarecum sceptic în privința poziției radicale a artistului și a rolului său de activist care, ca s-o citez pe Daria Ghiu – manipulează „sub acoperirea” puterii, puterea însăși. Chiar poate, oare? Și ce mai înseamnă radical astăzi? Întrebările și necunoscutele mele nu se termină aici, însă pentru moment mă opresc asupra unui lucru. Ceea ce simt și cred din ce în ce mai puternic de ceva vreme încoace este că nu mai este timp. Că “nu ne mai putem permitem s-o ardem aiurea”. Însă, totodată, nu mă văd pe baricade, cu steagul în dinți până când ies la pensie. De aceea nu mai înțeleg ce este necesar, în afara unui singur lucru. Mă obsedează de ceva vreme cuvântul intensificare. Mi se pare mai necesar ca oricând (oricât de romantică, inadecvată sau/și naivă v-ar părea viziunea mea) să plonjăm în noi și să scoatem la suprafață ceea ce avem mai fragil, mai personal, mai subiectiv. Să opunem toate acestea lumii care ne vrea fit, funcționali, drepți și sexy. Sau nu?!?

Sunt curios