Iluzia că trăim în propria ţară se pierde treptat în sentimentul că suntem aduşi tot mai mult într-un fel de deşert. Românii află zilnic că sunt tot mai umiliţi, că nu mai ieşim din criză, că economia noastră nu e performantă, că sunt politicieni corupţi, că legile se schimbă oricând şi oricum, dar niciodată într-un mai bine pentru ei. Mersul în deşert este, cum se ştie, mersul în necunoscut, în incertitudine. Întrebarea importantă pusă de mai toţi românii, după cum reiese din sondaje şi dezbateri, e ce cred cu adevărat cei care conduc acum România? Sau, mai simplu, ce vor ei să ne mai facă? Asta sub condiţia deloc evidentă că ei cred în ceva. Ce vedem e că ei judecă şi condamnă, monologhează, şi nu dialoghează, nu ascultă, ci se ascultă. Ceva e teribil de greşit când execuţia oarbă a unui obiectiv politic este preponderentă faţă de realitatea adevărată. Dar care e obiectivul? A-i feri pe români de mari pericole, aducându-i la muncă şi creaţie, făcându-i să reuşească în propria ţară, sau a face pe placul instituţiilor financiare ce domină lumea, chit că asta înseamnă a-i călca pe ei în picioare? Analiza sobră a substratului modului de funcţionare a actualei guvernări cred că a ieşit la iveală prin rezultate: ruina ţării. Iar în politică contează rezultatele, iar nu intenţiile. Noi, cei care nu suntem şi nu vrem să fim ai deşertului, trăim totuşi în el. Aici, pericolul cel mare sunt furtunile de nisip. Hannah Arendt, probabil cea mai radicală gânditoare politică a secolului al XX-lea, spunea că aceste furtuni de nisip sunt "mişcările totalitare, a căror caracteristică principală rezidă în aceea că se adaptează extraordinar de bine condiţiilor deşertului". Nu (mai) trăim într-o lume totalitară, însă adaptarea la deşert pare să fie crezul celor care ne conduc. Despre oaze nici nu poate fi vorba, deşi, în sinea lor, mulţi români tot mai cred că România ar putea fi o