Felul în care ne uităm la trecut poate sugera ce prezent merităm şi ce viitor am putea fi capabili să ne încropim. Felul în care ne uităm înapoi la o dictatură poate sugera cât de mult a operat ea pe fibra noastră morală, ce prezent ne-a lăsat drept moştenire şi cam cât viitor ocolit de porniri totalitare suntem capabili să producem.
Reacţiile faţă de ce găsim într-un dosar de urmărire informativă deschis nouă de Securitate ne transformă într-o hârtie de turnesol de a cărei sensibilitate nu suntem conştienţi până nu începem să vedem intensitatea culorilor în care începem să ne împieliţăm. Nu ştim niciodată, cu adevărat, cine suntem sau ce a mai rămas din cei ce am fost, până nu dăm nas în nas cu noi înşine.
Furie, scârbă, deprimare, năuceală, gânduri de răzbunare etc. Ne încearcă – simultan ori pe rând. Toate aceste stări se pot transforma, insidios, în “metode de lucru”, când te apuci să glosezi pe marginea documentelor în care ai fost zidit pentru o vreme. Cum te poţi răzbuna pe o dictatură, fără să te răzbuni pe oameni?
În “Documente antume ale
Scuzată fie-mi lipsa de pudibunderie: Luca Piţu lasă dictatura comunistă în curul gol. Priveliuştea este copleşitoare. Pentru a vedea îngropată definitiv această arătare, tot ce ne-ar trebui ar fi un al doilea opus în care Şerban Foarţă să pună dictatura în/pe versuri de amor.Titlu provizoriu: Dictatur-o, mon chagr