Viaţa pe datorie sau îndatorarea pe via­ţă pare a fi formula fără al­ternativă la care sunt con­damnaţi mulţi români. Adi­că, toţi aceia care sunt în­cadrabili în profilul “omului simplu” : banal angajat, pensionar sau şomer, deşi nu neapărat fără studii superioare, remune­rat cu venituri modeste, sau nici măcar mo­deste, şi fără persoane importante în familie ori măcar în anturaj. “Oamenii simpli” sunt cei care sunt sau trebuie să se simtă îndato­raţi tuturor. Băncii, la care întârzie câteva zile plata ratei, deşi o fac tot pe buzunarul propriu, dar şi funcţionarului mojic al acesteia care le reproşează că banca, acordându-le creditul, le-a făcut, de fapt, un mare serviciu. Funcţio­na­rului care îşi face timp, în cadrul progra­mu­lui său de lucru, să le asculte păsul, deşi acesta este remunerat din banul public tocmai pentru acest lucru. Po­liţistului care le înregistrează plângerea şi încearcă apoi să le facă dreptate. Magistratului care le judecă dosarul cu celeritate – în astfel de ca­zuri, principiul ce­le­rităţii funcţionează chiar foarte bine. Medi­cului care îi bagă în operaţie, chiar dacă ei, în să­răcia lor, nu au cum să onoreze o plată in­formală, un fel de asigurare de viaţă în astfel de situaţii, şi chiar dacă plătesc de o viaţă C.A.­S.-ul. Asis­tentelor şi infirmierelor care le administrează tratamentul, deşi asta este obli­gaţia lor, conform fişei postului. Lor şi multor altora – cu excepţiile de rigoare, care nu pot fi ignorate – cărora frustrările de ordin finan­ci­ar li s-au transformat unora în nepă­sare, altor, în lipsă de respectă şi impertinenţă.

Citeam într-un articol din ediţia de azi a ziarului despre modul în care auto­rităţile tratează drama prin care a trecut o fa­milie din Timişoara – mai mult ca sigur, din ca­tegoria invocată mai sus. Oamenii şi-au pier­dut fiica, în urma unei explozii. Deşi sunt trei luni de la accident, încă nu s