Viaţa pe datorie sau îndatorarea pe viaţă pare a fi formula fără alternativă la care sunt condamnaţi mulţi români. Adică, toţi aceia care sunt încadrabili în profilul “omului simplu” : banal angajat, pensionar sau şomer, deşi nu neapărat fără studii superioare, remunerat cu venituri modeste, sau nici măcar modeste, şi fără persoane importante în familie ori măcar în anturaj. “Oamenii simpli” sunt cei care sunt sau trebuie să se simtă îndatoraţi tuturor. Băncii, la care întârzie câteva zile plata ratei, deşi o fac tot pe buzunarul propriu, dar şi funcţionarului mojic al acesteia care le reproşează că banca, acordându-le creditul, le-a făcut, de fapt, un mare serviciu. Funcţionarului care îşi face timp, în cadrul programului său de lucru, să le asculte păsul, deşi acesta este remunerat din banul public tocmai pentru acest lucru. Poliţistului care le înregistrează plângerea şi încearcă apoi să le facă dreptate. Magistratului care le judecă dosarul cu celeritate – în astfel de cazuri, principiul celerităţii funcţionează chiar foarte bine. Medicului care îi bagă în operaţie, chiar dacă ei, în sărăcia lor, nu au cum să onoreze o plată informală, un fel de asigurare de viaţă în astfel de situaţii, şi chiar dacă plătesc de o viaţă C.A.S.-ul. Asistentelor şi infirmierelor care le administrează tratamentul, deşi asta este obligaţia lor, conform fişei postului. Lor şi multor altora – cu excepţiile de rigoare, care nu pot fi ignorate – cărora frustrările de ordin financiar li s-au transformat unora în nepăsare, altor, în lipsă de respectă şi impertinenţă.
Citeam într-un articol din ediţia de azi a ziarului despre modul în care autorităţile tratează drama prin care a trecut o familie din Timişoara – mai mult ca sigur, din categoria invocată mai sus. Oamenii şi-au pierdut fiica, în urma unei explozii. Deşi sunt trei luni de la accident, încă nu s