Majoritatea străinilor care trăiesc în România sunt dispuși să plătească taxele aferente, datorită abordării directe a cotei unice, precum și nivelului cotei unice care poate fi apreciat ca fiind destul de competitiv în comparație cu alte jurisdicții.

Acești străini pot fi grupați în două categorii: așa-zișii „expați“, care sunt detașați în România de o companie străină pentru a oferi suport subsidiarei locale, și „investitorii străini direcți“, care sunt rezidenți în România cu scopul de a-și dezvolta aici propria companie.

Ambele categorii au în comun o bază taxabilă ridicată, spre deosebire de media contribuabililor de taxe în România. Aceasta pare să fie o veste bună pentru Guvern, întrucât România are nevoie de venituri la buget. Dar oare este o veste bună și pentru contribuabil? Din păcate, nu în ambele cazuri. În cazul expatului situația este clară, datorită faptului că în majoritatea cazurilor perioada de ședere în țară este limitată, și astfel numai venitul din sursa românească va fi taxat și plătit aici.

Dar cum este în cazul investitorului străin, care a lăsat totul în urmă în țara lui cu scopul de a-și dezvolta ideea de business în România? Angajează personal local, plătește TVA și, mai mult, realizează profit chiar și în timp de criză economică și financiară. Este clar că centrul intereselor lui este în România, fiind astfel rezident aici.

Dacă acest „investitor străin direct“ deține un business și în altă țară din UE, este destul de evident, conform prevederilor Tratatului de evitare a dublei impuneri, că venitul din dividende aferent este taxat și în România, singura țară de rezidență a investitorului. Până acum, totul arată bine. Din păcate, nu și în relația cu autoritățile fiscale din România. Din cauza lipsei de know-how și a abilității de interpretare, autoritățile fiscale din România emit doar după patru ani un „certifi