“Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara !” Intr-un interviu aparut prin 1991 in “Romania Libera” (luat de regretatul Florin-Gabriel Marculescu), spuneam ca Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Nu mi-am schimbat parerea. Sa ne amintim cum au reactionat timisorenii acum un an , cand au aterizat acolo “cei trei crai” coalizati sub umbrela mistificatoare a diverselor “Antene” si “Realitati”. Intr-adevar, acolo a inceput acum 21 de ani ceea ce unii se obstineaza sa considere doar un foc de artificii, o iluzie sau o mistificare.
Nu s-a tras cu gloante oarbe la Timisoara. Acolo au murit oameni pentru ca au cerut libertate. Dictatura a recurs cu disperare la solutia Tienanmen. In alte state din Blocul Sovietic au fost ascultate indemnurile lui Gorbaciov de a nu se recurge la forta impotriva demonstantilor pentru democratie. Pana si ulii dogmatici gen Gustav Husak, Milos Jakes, Erich Honecker, Egon Krenz etc au inteles ca 1989 nu era 1953, 1956 ori 1968.
Nomenklatura de la Bucuresti a refuzat sa cedeze, si-a aparat cu furie privilegiile botezate cu nemarginit cinism “cauza socialismului”. Pentru Ceausescu si sicofantii sai, Gorbaciov era un tradator, un oportunist de dreapta, groparul comunismului real. Toti membrii si membrii supleanti ai Comitetului Politic Executiv au aprobat decizia criminala de a se trage in protestatari. Nici macar unul nu s-a abtinut. Am mai spus-o, a ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat. In plus, iertarea este o vorba desarta in absenta caintei.
Cand aud voci care sustin ca anticomunismul democratic este revolut ca atitudine etica, ca nu mai are sens sa ne ocupam de natura sistemului comunist, de resursele sale ideologice, ma intreb pe ce planeta traiesc propagatorii acestei viziuni? Ar spune oare ei acelasi lucru despre confruntarea cu trecutul nazist? Au ei cea mai vaga notiune despre anali
