Nu de mult, am fost martora unor momente care mi-au adus nu doar bucurie, ci tihna ca să privesc în mine. Care m-au făcut să mă gîndesc, iarăşi şi iarăşi, la valoarea pur subiectivă şi profundă pe care o proiectezi asupra celor cu care te însoţeşti. O clipă sau o viaţă.
Cînd eram studentă, am avut şi un Profesor particular, cum îi spuneam eu. Un om formidabil de la care am învăţat mult şi multe, care a rezistat treisperezece ani în cele mai cumplite închisori comuniste şi care a rămas luminos. Senin, generos, tandru, plin de umor, deschis şi nobil. L-am urmărit o perioadă îndelungată şi nici nu am găsit răspunsul cum a putut Marcel Petrişor şi alţii ca el să nu se usuce, să nu se strice la suflet, la ochi, la suflet. A stat ani şi ani în întuneric, iar el este, tot, o lumină. Datorită lui l-am cunoscut şi am stat o vreme cu Petre Ţuţea, datorită lui m-am întîlnit cu Irina Nicolau, de pildă, datorită lui am învăţat cum să-mi întăresc rugăciunile. Nimic, vreodată, sofisticat în spusele lui. Am călătorit cu Marcel Petrişor pe căile poveştilor lui şi am ajuns hăt, departe, pînă în iurtele mongole. Într-o seară, l-am întrebat despre reciprocitate. „În iubire?”, m-a întrebat surprins. „În iubire şi în prietenie”, am răspuns fără ezitate. Răspunsul lui m-a nedumerit atunci, demult, în studenţia mea. Astăzi descifrez tîlcul frazelor lui, iar dezamăgirile mele dureroase îşi diluează intensitatea. „În prietenie nu trebuie neapărat să fie reciprocitate”, spunea Marcelino. Ceea ce oferi ţine de simţirea ta, de fiinţa ta fragilă şi puternică, care este dirijată de propriile putinţe şi neputinţe. Faci ceea ce faci pentru că aşa te defineşti. Nu ca să primeşti, în schimb, iubire, încredere, aceeaşi forţa a gestului, a cuvîntului, a gîndului. Nu se poate cîntări nimic. În iubire şi în prietenie nu trebuie să fie neapărat acest schimb al lui „dau”- „primesc”. Dar şi