Întîmplarea a făcut ca opera mozartiană Don Giovanni să fie montată atît la Cluj, în viziunea lui Tompa Gabor – producţie amînată însă din octombrie, din cauza grevei prelungite –, cît şi la Iaşi, în regia semnată de Beatrice Rancea, debutînd astfel la Opera care, de asemenea, este marcată de multă vreme de probleme şi conflicte, pentru că sediul (Teatrul Naţional) se tot repară de vreo 5 ani, directorului artistic i s-a cerut demisia, regizoarea recent angajată a făcut un gest similar, iar pentru funcţia de director general, vacantă de aproape doi ani, abia acum se organizează un (nou) concurs. Don Giovanni, regizat Beatrice Rancea În astfel de condiţii, „suplimentate“ cu rivalităţi, orgolii şi neînţelegeri interne care, în opinia noastră, nu-şi au rostul, dar şi cu dificultăţile financiare ce afectează întreaga breaslă, artiştii reuşesc totuşi să atragă publicul prin programe de calitate şi, în sfîrşit, printr-o nouă montare a unei partituri care astfel revine pe afiş după mulţi ani. Interesant este că, anterior, Beatrice Rancea a pus în scenă lucrarea la Constanţa, propunînd acum o formulă diferită în plan regizoral, beneficiind de interpreţi tineri, cu glasuri, în general, de calitate şi prezenţă scenică adesea cuceritoare. Un decor stilizat şi funcţional (coloane, porţi glisante, scări metalice, spaţii suprapuse), costume elegante, dar extrem de eterogene stilistic (cele purtate de Donna Elvira sînt din alt film, iar Don Giovanni şi Leporello poartă haine de piele), asigură o imagine agreabilă (scenografia Viorica Perju), completată prin jocul de lumini uneori de efect. Nu ştiu în ce măsură răspundeau cerinţelor regizorale, dar cu siguranţă mişcarea scenică animată a exprimat o concepţie pe linia tradiţională a personajelor, Ciprian Marele punîndu-şi în valoare şi glasul generos şi dezinvoltura jocului suplu, expresiv, realizînd un Don Giovanni cu răbufni