Ştiu, voi fi acuzată de subiectivism. În regulă, recunosc dintru început, sunt extrem de subiectivă. Iubesc cărţile. Aş putea trăi fără multe pe lumea asta, fără telefon mobil, fără calculator, fără televizor, dar n-aş supravieţui fără cărţi. Mereu am în geantă câte o carte (avantajul pietonului care transformă călătoria cu metroul în prilej pentru lectură). Când intru în casa sau în biroul cuiva, caut imediat cu ochii biblioteca. Ea spune despre acel om mai multe decât tot ce ar încerca personajul să arate în poza publică. Cartea tipărită a fost dintotdeauna şi va rămâne ghidul meu în viaţă. Prin urmare, sunt mai mult decât implicată afectiv atunci când vine vorba despre ea.
Chiar şi într-o reclamă. Mai ales dacă reclama e făcută de oameni fără nicio aplecare către carte. Am trecut cu vederea spoturile publicitare în care o voce de nazi te obligă (nu te îndeamnă) să cumperi nu ştiu care titlu (pentru că altfel, ce? Îmi trimiţi mascaţii la uşă?). Şi peste reclama în care se propovăduieşte schimbarea în bine a cotorului (cărţii!), ca şi cum, băi, profanilor ce sunteţi!, nu conţinutul, ci cotorul face cartea, aşa cum, fireşte, haina îl face pe om. Am zis treacă de la mine şi atunci când, natural în marketingul unei case de modă, se promovau „cărţile învelite în piele ecologică şi cu ilustraţii la fiecare (fix) 100 de pagini” (stereotipia e pentru tine, pielea e pentru nevastă, şi ilustraţiile pentru ăla micu’, să coloreze şi el...). Dar oricât de tolerantă aş fi (şi cică nu-s!), nu pot trece peste reclama cu biblioteca zaharisită.
V-o descriu, pe scurt: un apartament de bloc în care locuieşte o familie „middle class”. Ea toacă ceva mărunt pe fundul de lemn din bucătărie (ce naibii putea să facă într-o reclamă românească o femeie? Să citească o carte, de pildă?!), iar el se învârte prin casă. Sună cineva la uşă. Cu o doleanţă. „Vecine, n-ai să-mi dai ş