Viaţa şi experienţa trăite în ultimii ani mi-au răpit aproape cu totul naivitatea bunătăţii şi spontaneitatea încrezătoare. Sunt cu mult mai neîncrezător şi mai critic decât atunci când mi-am purtat paşii la baricadă, când mi-am dorit ca fiica mea, Oana, de 10 ani, să vină să vadă baricada, când am fugit îngrozit şi disperat din calea TAB-urilor care ne ucideau sau când am rostit cele câteva fraze de pe balconul fostului CC după fuga lui Ceauşescu. Mintea şi sufletul au devenit bunuri tot mai rare în zilele noastre şi deci cu atât mai preţioase. Mario Vargas Llosa, recentul premiat Nobel pentru literatură, într-o superbă carte, “Adevărul minciunilor”, scrie despre teribilul roman “Ferma animalelor” a lui George Orwell că “este o parabolă emoţionantă despre destinul revoluţiilor care sfârşesc prin a restabili nedreptăţi şi abuzuri egale cu sau mai rele decât cele pe care le-au eliminat”. Am câştigat totuşi, prin Revoluţie, libertatea şi, o dată cu ea, o “patrie privată”, căci pe parcela de libertate a fiecăruia există o suveranitate individuală, inexistentă şi imposibilă sub dictatură. Şi atunci ce rele ne copleşesc acum? Intervenţiile puterii care suprimă libertăţi şi drepturi, care conduc la multiplicarea canceroasă a birocraţiei şi la apariţia unei clase privilegiate pe cât de inertă şi iresponsabilă, pe atât de avidă şi agresivă în apărarea privilegiilor sale? Sau acapararea averii şi banilor publici de către o reţea nesfârşită de corupţie? Şi una, şi alta.

În Geneză, primul capitol al Bibliei, se spune că Dumnezeu a făcut să vină un potop de ape pe pământ, căci a văzut că răutatea omului era mare şi că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Şi tot acolo găsim o laudă pentru cei care au zăvorât porţile pentru a nu lăsa relele să intre. Când am enunţat potopul fără ape m-am gândit la răul corupţiei care pare că