Am reacţionat cu acest text în urma unor comentarii de presă legate de „salariile nesimţite” ale unora din mediul academic (printre care am fost inclus şi eu, sic!). Două au fost motivele care m-au determinat să reacţionez: (1) cu o astfel de atitudine nu încurajăm excelenţa, ci un egalitarism păgubos într-un mediu care se dezvoltă doar prin competitivitate; (2) descurajăm astfel oamenii de ştiinţă din străinătate să vină în România – mai ales întoarcerea diasporiştilor (tineri) români. Ambele motive sunt pentru mine valori pe care le-am asumat în ultimii ani. Aşadar, m-am simţit dator să reacţionez. Aş fi putut să tac ca mulţi alţii, pentru a nu-mi ridica în cap, în mod gratuit, oameni şi critici. Nu vreau însă să fac asta, atât pentru valorile în care cred cât şi pentru educarea mass-mediei, fiind convins că cei care au scris pe această temă au fost de bună-credinţă, dar nu au înţeles anumite mecanisme din mediul academic. Iată aşadar, foarte sincer şi direct spus, cum văd şi stau lucrurile.

România este pe ultimele locuri în Europa în ceea ce priveşte educaţia (formală şi permanentă), cercetarea şi serviciile inovative către comunitate. Acest lucru are impact catastrofal asupra nivelului de trai al populaţiei, nivelului de civilizaţie şi dinamicii socio-economice. Strategia de ieşire rapidă din impas implică două componente majore: (1) susţinerea şi oferirea de oportunităţi celor puţini pe care îi mai avem în ţară care se situează la nivel de excelenţă (insule de excelenţă într-un ocean de mediocritate); (2) atragerea cercetătorilor din străinătate, mai ales (dar nu numai) a românilor din diasporă. Îi putem atrage fie să revină în ţară, fie să colaboreze, de acolo unde sunt, cu echipele din ţară.

Sigur, întrebarea este dacă într-o ţară aflată în criză economică putem implementa aceste mecanisme. Oamenii de valoare nu lucrează pe bani puţini, iar cei