Un program imens de finanţare a fost pus la dispoziţia Irlandei de către statele din zona euro, Marea Britanie şi FMI, echivalând, una peste alta, cu aproape jumătate din PIB-ul ţării. Scenariul este acelaşi precum în cazul Greciei. Doamne păzeşte, nu este vorba cumva de salvarea Irlandei – acest lucru se află undeva în subsidiar! –, ci de salvarea băncilor private implicate în dezastrul irlandez! La fel ca în cazul Greciei, unde nu de grija acestei ţări nu se dormea, ci de preocuparea faţă de expunerea periculoasă a băncilor franceze şi germane pe Grecia!
Asta era, în ambele cazuri, problema reală dincolo de cortină, deşi cazurile erau departe de a fi similare! În cazul Greciei, esenţial era că statul şi cetăţenii săi se înfruptaseră nesăbuit din fonduri împrumutate mai ales de la băncile altora! În cazul Irlandei a fost vorba de un delir mai puţin clasic: o biată pisică nu numai că se crezuse tigru (se şi autodenumise „tigrul celtic”), dar şi găsise pe alţii prin străinătate care s-o creadă, astfel încât băncile sale ajunseseră să plaseze acasă şi prin alte ţări credite de peste patru ori valoarea PIB-ului ţării! Şi aceasta până când, la o adiere mai tare a vântului, şandramaua s-a dus dracului. Implicarea în această nebunie a unor mari bănci vest-europene şi chiar americane – în acelaşi scop al unor profituri lejere, rapide, la orizont apropiat şi fără vreo privire spre viitorul mai îndepărtat – a fost masivă. Şi, pe măsură, s-au coagulat şi riscurile asupra acestor bănci şi asupra soartei euro. Iată de ce sumele angrenate în programele de finanţare după dezastru sunt atât de mari!
Şi tot aşa, iată de ce oamenii de rând nu prea înţeleg ce se întâmplă şi nu mai admit să plătească ei oalele sparte de alţii. În Germania, de pildă, contribuabilii – care respectă regulile şi, în general, în ciuda prosperităţii lor, au o atitudine austeră în pri