Şi a fost zi, şi a fost noapte... Şi au tras băieţii cu gloanţe trasoare, de se vedeau de departe, iar praful de puşcă mirosea până, hăt, dincolo de Foişorul de Foc. Şi muriseră deja tineri şi bătrâni, locurile în care au fost striviţi de transportoare militare sau împuşcaţi de nimeni (căci nimeni n-a ieşit vinovat) sunt însemnate astăzi de cruci şi plăci simple, fără fastul celor oficiale. Într-adevăr, revoluţia din 21 decembrie 1989 nu a fost una oficială. Ea a fost continuarea celei începute pe 16 decembrie la Timişoara, începutul sfârşitului unui regim ilegitim şi criminal. De aceea nici nu convine ea oficialilor revoluţiei, căci, o să râdeţi sau o să plângeţi, revoluţia aia, de atunci, a avut şi mai are şi oficiali. Ciudată revoluţie, nu? Revoluţie cu oficiali. Dar nu cumva toate revoluţiile se oficializează la un moment dat? Se oficializează ele, într-adevăr, dar parcă nu atât de repede şi de sigur precum revoluţia de la noi.

Revolta populară din 21 decembrie 1989 a fost partea pură a ceea ce s-a întâmplat în acele zile. Sau, mai precis, continuarea, la Bucureşti, a părţii pure, de la Timişoara. Nu spun că nu au existat şi-n 21 decembrie 1989 grupuri care ştiau foarte bine ce au de făcut şi de unde urmau să mai primească ordine. Dar majoritatea celor care au ieşit în stradă, riscându-şi viaţa şi unii chiar sacrificându-şi-o, au fost oameni exasperaţi de regimul de teroare, sătui de comunism şi de „binefacerile" lui şi care nu se gândeau la urmări, că, dacă s-ar fi gândit, probabil ar fi renunţat. Dar nici teama de ubicua Securitate, nici monolitul pe care-l aveau în faţă nu i-au putut opri pe acei oameni să-şi strige disperarea în stradă şi să ceară libertate. De la „Jos comunismul!" a pornit totul; de aici încolo ar fi fost revoluţie autentică, reală, adevărată. Ar fi fost, dacă n-ar fi intrat în scenă oficialii tuturor revoluţiilor, profitorii, în f