Ca de obicei, banii statului mai mult încurcă decât ajută.
+ Click pe tabel pentru mărire +
O constatare excelentă a lui Mihai Giurgea: În 60 de ani, cercetarea românească n-a produs nimic.
Sunt banii prea puţini? Întotdeauna! Dar privind înapoi şi judecând după legea numerelor mari, s-ar putea să fi fost chiar prea mulţi. Au fost şi perioade mai bune, şi perioade mai proaste, dar în ultimii câţiva ani, cercetarea românească a primit de la buget câte jumătate de miliard de euro. Extrapolat la întreaga perioadă de 60 de ani, asta echivalează cu un efort de 30 de miliarde de euro. Doar pentru ultimii 20 ani, bugetul a făcut un efort echivalent cu 10 miliarde de euro. De atâţia bani trebuia să se vadă ceva.
În mod normal, cercetarea este o activitate economică productivă. Reţeta necesită expertiză, care inspiră încrederea, care atrage capitalul în căutare de rezultate care să genereze vânzări. În România, ultimele patru ingrediente lipsesc, motiv pentru care existenţa primului – expertiza – nu poate fi demonstrată. În sistem privat, un institut fie parcurge toate etapele fie dă faliment. La stat, ca la stat. Dacă nu ţi se cer rezultate ci doar un raport, te îngrijeşti din timp ca raportul să fie perfect. Chiar şi cercetătorii buni vor alege să fugă din aşa un sistem şi să îşi ducă munca la capăt în altă parte – într-o companie sau peste graniţe.
Însă argumentul pentru care institutele de cercetare ar trebui finanţate de-a valma de stat este acela că unele s-ar ocupa cu cercetarea fundamentală, care produce rezultate prea incerte şi pe termen prea lung pentru a putea atrage interesul privat. La limită, să spunem că ar fi adevărat. Dar care sunt proiectele de cercetare fundamentală care au înghiţit atâtea miliarde? Ce şi-a propus România să descopere, cât a reuşit? Şi ce-şi propune să descopere în următorii 20 de ani?
www.riscograma.ro @
