”Revoluția încâlcită”, cum a numit-o într-o carte celebră Nestor Rateș prin care prezenta Revoluția română publicului american, ”revoluția furată” –  numită apoi de opoziția politică ”revoluția copiilor, ”revoluția confiscată”, ”revoluția neterminată”, toate acestea au fost sintagme care au însuflețit nu doar dezbaterea de două decenii despre anul 1989, dar și lupta politică. Anul trecut, la 20 de ani de la acele evenimente, au apărut puține sinteze sau monografii, puține dezbateri, aveam senzația că lumea a uitat sau că vrea să uite acel eveniment. Eroic, după unii, tragic în viziunea altora. Mi-a părut rău că nu am avut din timp ideea de a face o cercetare de opinie publică pe această temă, dar lipsa de pregătire publicistică a celor douăzeci de ani m-a descurajat atunci.

Aveam senzația că societatea noastră a obosit să-și pună întrebări despre acest eveniment, că s-a îndepărtat chiar și de tragismul acelor ani sub presiunea ambiguității evaluării lui sau a urmărilor social-politice care au anulat marile speranțe puse în viitorul liber care se deschidea în față. Nici la 21 de ani interesul liderilor de opinie și a celor care fac agenda publică nu este mai mare pentru Revoluția română. Doar organizațiile de revoluționari mai încercă, destul de timid, să aducă aminte despre acel eveniment.

În aceste condiții am realizat în zilele de 20 și 21 decembrie un sondaj de opinie care are ca obiect amintirea Revoluției române.  Nu ne așteptam să găsim enigmele și paradoxurile Revoluției rezolvate de trecerea timpului în mintea oamenilor. Am centrat mai mult cercetarea noastră pe urmele afective sau emoționale lăsate de Revoluție în memoria socială, insistând mai puțin pe evaluările sau verdictele care sunt amestecate cu simpatiile politice sau sunt ecouri ale războiului politic de două decenii dintre comuniști și anticomuniști. Am avut surpriza să descoperim