Ideea dialogului între Orient şi Occident pare a fi în vogă de cîţiva ani printre interpreţii muzicii vechi, iar rezultatele s-au dovedit nu de puţine ori fertile, fie că privesc spre lumea musulmană, fie spre Orientul îndepărtat. În această direcţie se înscrie şi albumul Istanbul – Dimitrie Cantemir – Le Livre de la Science de la Musique, realizat sub conducerea lui Jordi Savall şi apărut anul trecut (Alia Vox 9870). În ultimele luni, vestea înregistrării muzicii lui Dimitrie Cantemir s-a răspîndit încet în presa românească, apoi albumul a fost lansat în librăriile româneşti şi cumpărat ca pîinea caldă. În sfîrşit, pe 30 noiembrie, Jordi Savall şi colaboratorii săi au readus în persoană muzicile lui Cantemir, la Iaşi, într-un concert cu adevărat istoric în semnificaţiile sale – la o zi după ce istoricul Ştefan Lemny şi-a lansat versiunea românească a lucrării sale Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea.

În ciuda mediatizării ieşite din comun de care s-au bucurat aceste evenimente, muzica propriu-zisă a albumului consacrat lui Cantemir a rămas foarte puţin discutată. Acesta e golul pe care recenzia de faţă încearcă măcar în parte să-l umple. De la prinţul Cantemir la compozitorul Kantemiroglu Dimitrie Cantemir a petrecut douăzeci de ani la Istanbul, mai întîi ca ostatic, apoi ca ambasador al fratelui său Antioh, timp în care şi-a desăvîrşit educaţia enciclopedică şi a devenit o figură cunoscută în înalta societate otomană. La sfîrşitul secolului al XVII-lea, Istanbulul era dominat de o elită cosmopolită, în care aristocratul-muzician era la ordinea zilei – se uită adesea că Imperiul Otoman a dat un număr mai mare de monarhi-poeţi şi muzicieni decît orice regat european. În această ambianţă, Cantemir a devenit discipolul a doi dintre cei mai influenţi muzicieni otomani ai epocii, un desăvîrşit interpret la tanbur