Sărbătoarea Naşterii Domnului s-a ivit dintr-o istorie de lungi aşteptări, încununate cu popasul veşniciei în acest veac. Miracolul celebrat de întreaga creştinătate nu se deapănă decât în cuvintele credinţei. Un lucru poate fi spus lumii întregi despre Crăciun şi acesta se leagă de harul binefăcător al păcii.
Visul păcii găzduieşte, desigur, cele mai adânci căutări ale vechiului Israel. Poporul ales s-a aflat mereu într-un periplu atins de morbul violenţei. Din acest motiv, Mesia este aşteptat ca „Domn al păcii” (Is. 9, 5). De la plăgile îndreptate împotriva egiptenilor la războaiele succesive cu asirienii sau exilul babilonian, drama conflagraţiilor marchează o memorie sacră.
La capătul oricărui exod întâlneşti nostalgia originilor. Pentru urmaşii lui Avraam, raiul era locul în care „dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11). Ziua de Sabat fusese instituită pentru a evoca ceea ce filozoful bizantin Maxim Mărturisitorul denumea „odihna pururea mişcătoare” a lui Dumnezeu. Odiseea facerii se împlineşte în tihna zilei a şaptea. Liniştea suverană a Celui necreat precede, în cartea Genezei, dezbinarea elementelor secundare. În locul războiului numit de Heraclit „tată al tuturor lucrurilor”, retorica păcii şi geniul ospitalităţii marchează evenimentul fondator al creaţiei divine. Precum Sabatul îmblânzeşte roboteala omului, Crăciunul vesteşte timpul unui răgaz lăuntric.
Pacea lui Iisus nu se amestecă cu pacea lumii (In. 14, 27). De ce oare? În primul rând, pentru că răsuflarea acestei sărbători nu se confundă cu garanţiile de prosperitate economică, securitate militară şi consens diplomatic obţinute în marile capitale ale lumii, de la Roma la Bruxelles. Pax Christi nu triumfă în faimoasa „pax et concordia” proclamată de Cicero. Nu întâmplător, primii creştinii au contestat pretenţia „cetăţii eterne” de-a fi fost sursa metafizică a păcii între
