Cea mai veche referinţă scrisă despre o sărbătoare ce marca reîntoarcerea Soarelui (solstiţiu) a fost găsită în antichitate, în Mesopotamia. Sărbătoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk să îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an, potrivit Agerpres.

La romani, sfârşitul lunii decembrie coincidea cu serbările oficiate în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii.

Acestea reprezentau o formă de venerare a soarelui, a luminii ce biruia întunericul - obicei adus din Orient, mai precis din Siria. Ei sărbătoreau şi "naşterea soarelui neînvins" (sol invictus) la solstiţiul de iarnă (către 21 decembrie), când zilele reîncep să se lungească, un cult preluat de la persani, care-l adorau pe "Mithra", zeul soarelui. Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor.

La începuturile Creştinismului, unii episcopi au propus ca Naşterea Domnului să se sărbătorească în aceeaşi perioadă (17 - 24 decembrie), însă obiceiul nu s-a generalizat până în secolul al IV-lea, neştiindu-se cu siguranţă care ar trebui să fie data corectă. Uneori, Crăciunul era sărbătorit în septembrie, alteori, în martie.

În secolul al III-lea se serba în Orient, la 6 ianuarie, Epifania sau Teofania (descoperirea lui Dumnezeu), o sărbătoare comună pentru Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.

În anul 274 d.Hr., solstiţiul de iarnă a căzut la 25 decembrie. Împăratul roman Aurelian a proclamat acea dată "Natalis Solis Invicti", adică "naşterea Soarelui invincibil". În anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca fiind data oficială a naşterii lui Iisus Hristos, iar cinci ani mai târziu, în 325, primul împărat roman creştin, Constantin cel Mare, a schimba