O poveste care tot merită spusă. Acum vreo opt ani lucram la un ziar mare din România (care, între timp, a devenit mic) şi am încercat să fac următoarea mişcare: să sun scriitori, artişti, intelectuali de toate felurile şi mărimile să-şi dea cu părerea despre participarea României la războiul din Irak. N-am găsit decît o scriitoare care vroia să-şi spună o părere, dar avea o singură condiţie, de bun simţ de altfel: să nu fie singură, vroia să apară doar dacă reuşeam să mai strîng unul-doi măcar în grupaj. Parcă a ştiut.

Nimeni n-a vrut, din cei 10-15 sunaţi, să se deranjeze cu Irakul. Raspunsuri previzibile: ce rost are, scriitorii nu se bagă în aşa ceva, tu te-ai prostit de la ziar, parcă înţelegeai literatura etc. Poate erau şi intimidaţi de precendentele conflicte pe tema războiului sîrb dintre aripa Liiceanu şi aripa CTP, extrem de violente, dar şi extrem de puţin percutante, cu pamfletărisme în loc de argumente.

Ei bine, nu mi se pare că am evoluat. Sub scuza scîrbei de politică implicarea are în continuare doar două dimensiuni: ţinem cu americanii, “democraţia” etc. pentru că aşa trebuie şi în rest nu mai gîndim. Sau sîntem megaesteţi şi avem noi dimensiuni stilistice de evadare, nu mă pot indigna de la Afganistan şi pace! Cam astea-s cele două mari tabere.

Recentele documente eliberate prin wikileaks care confirma România ca gazdă a unor închisori secrete pentru interogarea teroriştilor au lăsat la fel de rece opinia publică. Excepţiile vin discret, din zone (auto)izolate. Un text bun al lui Ovidiu Tichindeleanu subliniază genul de lobby supus, “colonizat”, din care face parte reacţia intelectuală românească la problemele grele. Este o reacţie omniprezentă în Estul Europei, e lecţia neoliberalismului tîrziu învăţată ultrarapid de intelectuali obişnuiţi cu exerciţiul supuşeniei la stăpîn. Vă recomand textul:

Aşadar, un efect colateral