Casă, scumpă casă! Un refren care se încăpăţânează să nu mai fie hit în România.
Axioma, până acum valabilă, a ciclicităţii pieţei imobiliare, al perpetuului flux şi reflux al creşterii şi descreşterii preţurilor, este negată vehement de analiştii de conjunctură ai acestui segment al businessului autohton. După ce ani la rând au psalmodiat viaţa fără de moarte şi veşnica nestricăciune a epocii de aur a afacerilor cu terenuri şi case (găsiţi încă pe internet declaraţii în care se aprecia, competent, că preţul unui metru pătrat de apartament din centrul Bucureştiului va ajunge la 10.000 de euro ), acum cântă în cor la priveghiul imobiliar. "Preţul apartamentelor a scăzut, în medie, cu 20% anul acesta. Scade şi la anul. Cât? Cam tot pe acolo!", cântă in falset guriştii de serviciu.
Datele oficiale, puţine câte sunt ele, nu îndreptăţesc însă isteria protagoniştilor dramoletei. În România se vând şi se cumpără imobile. Şi nu puţine. Aproximativ unul din patru sute de români a încheiat anul acesta o tranzacţie de profil, potrivit datelor Agenţiei Naţionale de Cadastru.
"Arată-mi un apartament bun de trei camere, în Aviaţiei, scos la vânzare la 90.000 de euro şi mâine eu îţi găsesc cumpărător", îmi spunea zilele acestea un agent imobiliar. Şi tind să îi dau crezare. Raţionamentul meu porneşte de la un exerciţiu simplu, negusoresc. Un plasament de 90.000 de euro într-un depozit bancar aduce un randament inferior investiţiei într-o casă. Dobânda anuală acumulată de capital nu depăşeşte, la dobânzile actuale practicate pe piaţă, circa 3.000 de euro. Venitul anual obţinut din eventuala închiriere a proprietăţii se cifrează însă la aproximativ 6.000 de euro. Iată un temei suficient pentru care nu vom ajunge să cumpărăm case la preţ de maşini second-hand.
Dincolo de perdeaua de fum a creşterilor, apoi a scăderilor şi, foarte probabil, iar a creşterilor va
