A venit vremea sa ne mai tragem sufletul si niste concluzii, dupa tot acest periplu prin traditia relatiei dintre traditie si modernitate (sic!). E de la sine inteles, orice pretentie de exhaustivitate este exclusa.
- A te pozitiona din capul locului impotriva traditiei e la fel de lipsit de noima ca a sustine ca te pozitionezi din principiu impotriva oricarei pozitionari. Dupa cum am vazut, nu exista doar o traditie a modernitatii care incepe din anticihitate, dar orice modernitate, fie ea si anti-traditionala, isi construieste cu necesitate discursul prin raportare la … traditie. A refuza traditia doar pentru ca e traditie e si nepoliticos – presupune ca refuzi, cu tafnosenie, cele daruite, inmanate de catre generatiile dinainte, imaginandu-ti ca lumea a inceput cu tine. Ba, colac peste pupaza, mai este si pagubos. Nimeni nu poate sari peste propria-i umbra: a te vaduvi cu buna stiinta de toate cele care te-au facut, de bine de rau, ceea ce esti e traumatic atat psihologic cat si intelectual.
- Mult mai interesanta - dar si mai provocatoare - este pozitionarea critica fata de traditie. Daca e sa ne luam dupa Montaigne, bunaoara, traditiile trebuie respectate, dar nu si crezute. Una vorbim, alta fumam, vorba lui Arghezi. Respectam traditiile – colindam, mergem cu plugusorul, etc – dar o facem pentru ca suntem convinsi de nevoia soicala a acestui “liant”, nu din alte motive. Dupa cum s-a vazut insa in absolutisul secol al XVII-lea, ba chiar si in vremea comunismului, aceasta schizoidie intre gestul exterior si credinta sfarseste prost.
- Daca, pe de alta parte, e sa il credem pe Machiavelli pe cuvant, exista unele traditii indreptatite – mai mult, unele traditii (cum ar fi cea romana) merita recuperate si revitalizate. Problema este “care?” Care traditii sunt indreptatite, care merita recuperate? Cine stabileste asta si in baza caror criterii? Un rasp
