Creiere atât de bune" pline cu „idei atât de proaste". Aşa a descris bătrânul Daniel Patrick Moynihan - fost senator american şi probabil cea mai ascuţită minte din politica americană de după al doilea război mondial - India, ţara în care a fost ambasador în anii '70. Această descriere elegantă a ţării mele este, de asemenea, o modalitate foarte bună de a caracteriza actualele şi aparent interminabilele contradicţii dintre liderul Iranului şi cel al Americii.
O nouă rundă de negocieri cu Iranul va începe în curând - în care înaltul reprezentant al Uniunii Europene, Catherine Ashton, se va afla în prim-plan -, deoarece găsirea unei modalităţi de a îmbunătăţi relaţia dintre Iran şi America, dincolo de trecutul lor înfricoşător, este o chestiune urgentă. În ambele ţări, suspiciuni adânci şi paralizante venite din ambele părţi au otrăvit aceste relaţii timp de decenii. Într-o astfel de atmosferă, negocierile sunt predestinate să eşueze.
Toleranţa Americii faţă de regimul actual din Iran începe să se diminueze. Liderii iranieni demonizează America ca şi când milioanele de oameni ucişi în 1980, în timpul războiului dintre Iran şi Irak, ar fi murit ieri. În acest conflict, America a susţinut armata invadatoare a lui Saddam Hussein.
Iar cât timp aceste influenţe negative vor fi aduse în discuţie constant, îmbunătăţirea relaţiei dintre cele două ţări va fi imposibilă, precum maniera în care evoluează relaţia dintre Rusia şi America.
Lista disputelor dintre cele două ţări este interminabilă, dar planul Iranului de a îmbogăţi uraniul este acum mai presus de toate. Ei spun că au nevoie de energie nucleară pentru a genera electricitate. În schimb, America susţine că comportamentul misterios al liderilor iranieni trădează intenţiile lor de a dezvolta, de fapt, arme nucleare.
Suspiciunea americanilor a crescut considerabil şi din cauza înţelegerii pe c