Ultima oară când am avut o criză bună a fost în 1916. Am intrat în război târziu, nepregătiţi şi prost înarmaţi, deşi avusesem la dispoziţie doi ani, am mâncat o bătaie soră cu moartea la Turtucaia şi, în trei luni, Mackensen ocupa Bucureştiul, dar cumva, doi ani mai târziu, s-a realizat România Mare. Preţul plătit a fost mare, dar a fost un moment definitoriu pentru identitatea românească.
Acum, în faţa României stau alt gen de decizii, mai puţin dramatice, dar nu mai puţin cruciale pentru viitor, iar 2011 este anul în care trebuie luate. Din laşitate, incompetenţă şi corupţie am amânat prea mult momentul unor hotărâri critice. 2011 va trebui să reprezinte momentul adevărului. În România, numai 23% din cei 5 milioane de oameni care muncesc lucrează în sectorul privat, 77% sunt angajaţi la stat, iar restul până la 20 de milioane fie beneficiază de o formă sau alta de asistenţă socială, fie fac agricultură de subzistenţă. Această situaţie nu mai poate dura. România nu poate anula statul social, dar este obligată să îl regândească şi să îl flexibilizeze astfel încât să reducă hemoragia bugetară, să diminueze dimensiunile statului şi să încurajeze munca. Altfel, vom redistribui la nesfârşit aceeaşi sărăcie. Reforma statului social trebuie să înceapă în 2011.
Încă de la începutul anului Guvernul va trebui să ia măsurile de reducere a aparatului de stat pe care nu le-a luat în 2010. Povestea cu 25% a fost o eroare şi a făcut mai mult rău decât bine, atât celor afectaţi, cât şi Guvernului, şi ar trebui să i se pună capăt. În 2010, tentativele de reformă au eşuat pentru că fiecare instituţie a fost lăsată să se autoajusteze. Dar nimeni nu-şi taie de bunăvoie un picior, mai ales în aparatul de stat. Există însă şi soluţia chirurgului din afară, a unor evaluatori independenţi, eventual importaţi din Germania sau SUA, care pot măsura eficienţa instituţiilor şi r