Ce sa fac, asa sunt construit. Sa vad, mai degraba, partea plina a paharului. Niciodata nu suntem atat de nefericiti sau de fericiti, pe cat ne place sa credem. Si sa ne plangem.
Ce s-a intamplat, notabil, in 2010? S-a destramat paradigma statului asistential. A statului care are grija de fiecare cetatean. In primul rand ca statul a ajuns la fundul sacului. Nu numai ca nu are bani, dar se imprumuta 1 miliard pe luna sa plateasca pensii si salarii. Pe urma, de ce ar fi statul obligat sa poarte de grija si celor care stau cu burta la soare sau prin carciumi, cand jumatate din suprafata agricola a tarii sta parloaga? Dar exemplul celor 3 milioane de romani care si-au cautat, unii si gasit, o viata mai buna pe alte meleaguri? Au invatat ce inseamna munca adevarata, au trimis multi bani in tara, de care au beneficiat familiile lor si finantele tarii. Printre mostenirile comunismului a fost si aceea a statului asistential. Cand Ion Iliescu spunea in piata centrala a Craiovei, prin 1992, ca va trebui sa muncim mai mult, un “huoooo” sincer, din mii de piepturi, s-a ridicat peste piata. Romanii au inteles aceasta despartire. Ca nu poti cheltui mai mult decat castigi. Sau poti, dar ajungi in situatia Greciei. N-au fost manifestatii violente, cu morti si raniti, ca in alte tari. N-au fost greve generale cu care ne tot amenintau sefii sindicatelor. (Apropo, au disparut din peisaj. Or fi plecat in tarile calde ?) Disponibizarile s-au petrecut fara mare tam-tam. Chiar si Presedintele Basescu avea o temere: “daca ies in strada 5 milioane de oameni, ne facem bagajele si plecam”. In ciuda acuzelor opozitiei, populatia a inteles ca economiile cu piete globalizate nu asculta de guverne ci de contextul economic general. Romanii stiu sa se chiverniseasca, mostenire din batrani. Au pus si ceva deoparte, in perioada de crestere economica. (Se pare ca 15 m
