Profesorul de română ar fi putut să predea la orice instituţie din ţară, însă a ales să se întoarcă la Botoşani, oraşul adoptiv pe care l-a urât 10 ani.

Devenit botoşănenan în clasa a doua, Dragoş Cristea a terminat Liceul de Arte, la dorinţa mamei sale. „Botoşaniul m-a adoptat mai mult din milă. Eram un copil orfan, venit din oraşul «Scânteilor galbene», speriat de necunoscutul în care fusese aruncat de Fortuna. Nu mi-a plăcut târgul murdar în care nimerisem, cum credeam pe atunci, dintr-o decizie eronată a mamei. Preţ de aproape zece ani, am urât oraşul acesta, alimentându-mi sentimentul doar de starea pe care mi-a oferit-o când am coborât prima dată din tren“, îşi aminteşte Dragoş Cristea.

Copil precoce

Actualul profesor de limba şi literatura română a fost atras mereu de filologie. Nicio altă ocupaţie în afară citit nu l-a pasionat atât de mult. „Am fost un copil precoce, dar de precocitatea pe care o remarcă toţi părinţii la odraslele lor. Nu cred să fi mutat vreun munte din loc, nici să fi învăţat de unul singur mecanica cuantică. E drept că ştiam să citesc de la o vârstă când alţii nu ştiau să pronunţe bine numele cadourilor pe care le aşteaptă de la Moş Crăciun, dar mi-a plăcut să cred mereu că acesta a fost talentul meu, şi nicidecum vreun merit personal. Poate că de aici a făcut primii paşi pasiunea pentru cuvântul scris, care nu m-a abandonat nici până azi, la respectabila vârstă de 29 de ani“, mărturiseşte profesorul.

Rebel în adolescenţă

A iubit literatura, istoria, filosofia, psihologia mai mult decât a iubit „ieşitul cu băieţii“ sau o plimbare reciproc avantajoasă prin spatele blocului cu vreo adolescentă însetată de cunoaştere, însă a ştiut să le îmbine pe ambele. „Licean, nu am fost un elev eminent. Exceptând trei-patru materii aş putea spune că aveam chiar dese probleme cu şcoala. Eram îmbrăcat atunci cu haine