Înainte de 1990 am făcut parte, pentru mai mulți ani, dintr-un grup de oameni pentru care încrederea reciprocă reprezenta un liant indestructibil. Fiecare dintre noi avea din partea celorlalți dezlegarea de a-i semna pe orice demers – scrisoare deschisă, apel, protest, memoriu etc. – adresat unor autorități sau presei. Primordial în folosirea acelei carte blanche era spiritul în care era elaborat un document pe care ne puneam semnăturile. Nu exista încă viteza poștei electronice, ba nici măcar toți dintre noi nu aveam un fax la dispoziție. Trebuia acționat rapid.
Pentru un timp, lucrurile au rămas la fel și imediat după 1989. Apoi s-au schimbat, așa cum se schimbaseră și datele realității în care acționam încă împreună. Dacă spiritul în numele căruia continuam să facem un demers ori altul rămânea valoarea supremă, litera în care era elaborat un document sau altul a început să-și reclame dreptul la atenție sporită. A fost o evoluție naturală, în care grija pentru nuanțe și exactitatea detaliilor și-au câștigat locul la care erau îndrituite.
Curând, a dispărut regula acelei carte blanche și a fost înlocuită cu obligația de a prezenta fiecăruia dintre noi documentul în cauză. Sugestiile, recomandările, reținerile față de folosirea unei sintagme ori a alteia etc. au devenit parte integrantă a întregului mecanism. Nimeni nu mai semna ori nu se mai lăsa semnat, până când nu se ajungea la un consens satisfăcător pentru fiecare dintre semnatari. Ca orice proces mai complicat și mai atent la detalii factuale sau stilistice, noua regulă a adus cu sine și prilejuri de fricțiuni.
De ani buni, semnez foarte rar documente comune, limitându-mă să o fac doar atunci când miza unor asemenea demersuri depășește considerabil orice îngrijorare față de imperfecțiunile literei unui document, important redevenind spiritul în numele căruia este inițiat demersul. Est