În anii ’60 s-a produs adesea o literatură în care reaua-credinţă rivaliza cu sarcasmul. Prin comparaţie, unele scrieri apologetice, pe cât de subiective, pe atât de ingenue, serveau, în ultimă instanţă la fel de prost ca şi primele, singura cauză de interes, şi anume căutarea modestă, dar îndârjită a adevărului istoric”. Puteam noi să facem excepţie de la regulă? Fireşte că nu! Numai că, la noi, ordinea clişeelor propagandiste s-a inversat. Dacă până în 1989 Cuba era “singura ţară comunistă din America de Sud care rezistă eroic ameninţărilor imperialismului american”, după 1989 a devenit “unul dintre ultimele bastioane ale comunismului”.
“Această Cubă – notează Corneliu Vlad în incitanta sa carte «Cuba - zece sfidări” -, a fost protagonistul a cel puţin zece acte de răsunet din marele spectacol geopolitic global. Istoria Cubei revoluţionare este densă, mereu răvăşită, tensionată câteodată până la paroxism şi cu reverberaţii planetare.”
De unde şi expresia “excepţionalism cubanez”, pe cale să devină, şi ea, un clişeu. Există mai multe feluri de a percepe “excepţionalismul cubanez”, dintre care Corneliu Vlad reţine şapte: protocolar, fascinant, absurd umoristic, descurajant, minţind, printr-un plagiat şi cel firesc. Mod pe care el însuşi îl adoptă scriind despre “o ţară care nu este nici mai rea, nici mai bună ca altele. O ţară - cum să spun? - firească”.
Iată o reacţie - cum să spun, la rândul meu? - firească din partea unui gazetar român invitat de guvernul cubanez să le viziteze, împreună cu alţi 200 de confraţi, ţara, cu prilejul ediţiei jubiliare a Târgului de Turism de la Havana. Un gazetar care pleacă la drum cu un solid bagaj de lecturi, din care nu lipsesc Ernest Hemingway şi Ignacio Ramonet.
În carte, sunt două secţiuni care se completează reciproc. Mai întâi, “Jurnal cubanez”, unde impresiile din realitatea imediată sunt trecute pr