Între o eventuală revenire la creşterea eco­nomică şi o recuperare a ur­mă­ri­lor sociale ale căderilor din economie exis­tă, în mod obiectiv, un decalaj în timp, în general cam de cel puţin un an. În cazul românesc, însă, s-ar pu­tea nu numai ca defazajul să dureze mai mult, dar şi ca în recuperarea din punct de vedere social să nu se mai atingă nivelurile anterioare. Căci, în fond, chiar dacă acest lucru n-a fost rostit răspicat, ajustările de care se tot vorbeşte au ca scop tocmai redu­ceri definitive şi nereversibile în sala­riile bugetarilor şi în pensiile din sistemul public, ambele considerate ne­su­stenabile.

În ce priveşte ieşirea din criza economică în sine, depinde evident ce se înţelege prin criză. Dacă aceasta este suprapusă recesiunii, adică scă­derii economice, se poate vorbi, fără în­doială, de o depăşire a vârfului ei, în sensul că a fost atins punctul cel mai de jos în traiectoria PIB şi că ur­mează o atenuare a scăderii, după care este posibilă o trecere pe plus, dar nu foarte sigur din anul viitor. Evi­dent, de o recuperare a con­se­cinţelor sociale nu poate fi vorba de­cât după ani şi ani.

Dacă însă criza nu este rezumată doar la manifestările ei exterioare (pre­cum recesiunea sau slăbirea compensărilor salariale şi asistenţei so­ciale), ci este raportată la resorturile ei, respectiv la fundamentele econo­mice din România, atunci aproape fără echivoc este că România poate ieşi eventual din recesiune, dar nu şi din criză! Pentru că în România criza decurge nemijlocit din modelul eco­no­mic de tip bananier, care echi­va­lează cu fundamente economice în sine precare, poate cele mai precare din Europa. Poate eventual mai precare sunt doar fundamentele economice din ţările baltice, dar, prin dimensiunea lor liliputană, reprezentativitatea acestor ţări este slabă, orice domeniu ar fi în discuţie.

Nu ne propunem aici şi acum să descr