S-au stins din viata, in 2010, doi celebri filosofi iugoslavi. Spun iugoslavi pentru ca asa au fost cunoscuti ei in anii cand se opuneau dogmatismului stalinist, sovinismului exclusivist si despotismului “luminat” al maresalului Tito. Ma refer la Mihajlo Markovici si la Svetozar (Sveta) Stojanovici. Markovici a luptat in armata de partizani, s-a opus apoi cominformismului, a studiat logica in Anglia, cu A. J. Ayer.
Stojanovici a scris carti esentiale de critica a socialismului birocratic. Amandoi au participat la proiectul international de reconstructie a unui umanism marxist anti-totalitar numit PRAXIS, o revista, un nucleu de gandire, o tribuna de idei nonconformiste. Au fost disidenti reali. Au fost persecutati, li s-a interzis dreptul sa predea la Universitatea din Belgrad, au publicat in samizdat si in Vest lucrari demistificatoare despre comunismul de tip sovietic. Markovici a predat la University of Michigan la Ann Arbor si la University of Pennsylvania din Philadelphia (unde l-am cunoscut in 1983 si am devenit prieteni). Stojanovici a predat multi ani la University of Kansas.
Faceau parte amandoi din comunitatea internationala a luptatorilor pentru drepturile omului. Erau (ori pareau a fi) spirite deschise, ostile oricarui tribalism, imuni la chemarile colectivismelor gregare. In 1987, la New York, au participat la o conferinta internationala pe care am organizat-o pe vremea cand lucram la Foreign Policy Research Institute. Dupa 1980, cei doi au urmat cai (doar partial) diferite.
Mihajlo Markovici s- apropiat tot mai mult de Slobodan Milosevici si de sotia acestuia, Mirjana Markovici (coincidenta de nume), pana la punctul in care a devenit, in anii 90, vicepresedintele al Partidului Socialist si ideolog oficial al populismului etnocentric. Devenise imposibil dialogul cu el. Fusese, in 1985, unul dintre autorii Memorandumului SANU (Academia
