Abia ieşiţi de pe băncile facultăţii de film, tinerii regizori care par să prindă din urmă aşa-numitul „Nou Val" al cinematografiei româneşti (Mungiu, Muntean, Puiu, Porumboiu) sunt încă la stadiul de promisiuni într-ale lungmetrajului. Le va aparţine următorul deceniu de film din România?

Nu există „valuri", doar indivizi, scria Alex Leo Şerban în 2007, iar Cristi Puiu declara vehement în 2008, într-un articol scris de A.O. Scott şi apărut în New York Times, că „nu există, nu există, nu există un nou val românesc!". În mod ironic, acel articol („New Wave on the Black Sea") a contribuit destul de mult la popularizarea în Vest a termenului de „Nou Val" în cinematografia românească. Scott numea cinci filme româneşti de referinţă: „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" de Cristian Mungiu, „Marfa şi banii" şi „Moartea domnului Lăzărescu" ale lui Cristi Puiu, „Hârtia va fi albastră" de Radu Muntean şi „A fost sau n-a fost" de Corneliu Porumboiu. Alţi tineri regizori, precum Adrian Sitaru, au fost şi ei incluşi în val, astfel încât, în cele din urmă, din el au ajuns să facă parte mai toţi regizorii de film din România care au debutat în ultima vreme.

Cine sunt însă urmaşii acestui nou val care nu mai este chiar atât de nou? Vor continua ei pe calea deschisă de „consacraţi" sau vor adopta alte mijloace stilistice şi vor spune alte poveşti?

Numeroşi tineri regizori au gustat deja din lungmetraj: George Bogdan Apetri, Marian Crişan, cuplul regizoral format din Ana Lungu şi Ana Szel sau Gabriel Dorobanţu, al cărui „Elevator" a luat numeroase premii la festivaluri naţionale şi internaţionale. Bogdan Mustaţă a obţinut în 2008 premiul Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul de la Berlin. Tudor Cristian Jurgiu este şi el câştigătorul unui număr impresionant de premii (printre altele, la Premiile Gopo şi festivalurile de film NexT, Timishort, Anonimul