● Girl Talk, All Day, Illegal Art, 2010.
De cînd se ştie, mashup-ul – cîntecul acela născut din coliziunea a două sau mai multe fragmente ale unor piese muzicale diferite – a fost o creatură care a avut mari probleme. Una dintre ele, legată de identitate, se rezolva de la sine atunci cînd alăturarea pieselor, de care vorbeam mai devreme, oferea noii opere sensuri surprinzătoare, nebănuite înainte. (Oamenii tind să nu investească foarte mult simţ critic în chestiile care le plac.) Alta, şi cea mai dureroasă, a fost legată de legalitate. (Avocaţii artiştilor „citaţi“ de inculpat tind să investească foarte mult timp în apărarea clienţilor lor ultragiaţi de folosirea neautorizată a „citatelor“.) Oricum ar sta lucrurile, din cînd în cînd putem să admitem că un album de 71 de minute construit din 327 de sample-uri*, extrase din muzica unor artişti care au funcţionat în ultimele cinci decenii, are substanţă. Alături de ea, mai mult umor decît toţi acei artişti de care aminteam, la un loc. Şi lîngă umor, un element care are o chimie perfectă cu acesta din urmă – absurdul.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de ani Gregg Michael Gillis, un american de 30 de ani, cu studii de inginerie bio-medicală, devenea cunoscut acum trei ani, după ce Feed the Animals, al patrulea său album sub pseudonimul artistic Girl Talk, ne făcea atenţi pe toţi. OK, omul urmase modelul patentat de Radiohead cu un an înainte, vînzîndu-şi albumul pe sistemul „plăteşte-cît-vrei-tu-pentru-muzica-noastră“, dar nu asta ne făcea să ciulim urechile, ci faptul că tot ce auzeam acolo avea un sens. Gillis ne livra în playere distracţie pură. Şi o făcea adăugînd în acel bombardament de sample-uri gramajul corect pentru fiecare ingredient. Un gen mai degrabă minor pînă atunci, mashup-ul, ajungea să se lăfăie pe prima pagină a publicaţiilor de muzi
