Prin 2006 am aflat de la cativa colegi de breasla din Polonia care a fost marea lor problema politica dupa aderarea la UE: pierderea obiectivului national si, de aici, o incaierare colectiva si haotica intre partide si politicieni, culminand cu exoticul mandat al fratilor Kaczynski.
Spre norocul Poloniei, insa, economia era de multa vreme decuplata de viata politica, asa ca spectacolul acesteia, oricat de tulburat, nu a avut decat efecte artistice. Nu e din nefericire cazul Romaniei, care nu a avut parte la vremea potrivita de o salvatoare reforma radicala.
In schimb, din punct de vedere politic, am experimentat si noi dupa intrarea in UE aceeasi problema. Au cazut toate aliantele, au cazut toate principiile si scena politica a devenit absolut haotica. Daca privim in urma, vom vedea ca oricat de nebuna a fost confruntarea politica, oricat de mare ura intre Putere si Opozitie, in perioada efortului de aderare la NATO si UE nimeni nu a indraznit sa saboteze deciziile de care depindea realizarea acestor obiective.
Ridicarea monitorizarii pe Justitie si aderarea la Spatiul Schengen nu au mai avut parte de acelasi tratament, nemafiind percepute drept obiective nationale de intreaga clasa politica. Dimpotriva, intr-un mod pervers, Opozitia a socotit esecul in privinta lor drept o mare victorie cu care sa pocneasca peste dinti actuala Putere.
Culmea este ca inclusiv membrii partidelor de la guvernare au boicotat direct sau indirect, prin tot felul de acte clientelare sau prin voturi aberante in Parlament, realizarea conditiilor impuse pentru realizarea celor doua obiective. Oriunde ne-am uita, lungul nasului a fost mai important decat interesul national.
Iar efectul este cel previzibil. Daca noi nu ne-am vazut acest interes, de ce sa asteptam sa ni-l vada si sa ni-l apere Franta sau Germania?
Veti intre
