Subiect de glumă între preşedinte şi guvernator, aprecierea leului (ca şi deprecierea lui de altfel) rămâne în continuare enigmatică atât pentru românii care plătesc rate la creditele în valută cât şi pentru economiştii băncilor.

Fără niciun semnal pozitiv din partea economiei locale, leul se tot apreciază de la sfârşitul anului trecut. Dealerii spun că s-ar putea aprecia până la un curs de 4 lei/euro la finele anului, dacă e de acord BNR, de la care se aşteaptă să nu-l lase, decât accidental, sub pragul 4,1. De altfel, oficialii băncii centrale au subliniat, de câte ori au avut ocazia şi au simţit nevoia, că un curs O.K. este unul între 4,1 - 4,3 lei pentru un euro. Motivul de suprafaţă pentru aprecierile de început de an este optimismul investitorilor străini, cărora li s-a trezit din nou spiritul de vânător. Adevăratul motiv, repornirea economiei, lipseşte.

Guvernatorul BNR este de părere că românii exagerează în urmărirea cu atâta atenţie a cursului. Şi ar fi avut perfectă dreptate dacă creditarea în euro nu ar fi fost mai mare decât cea în lei şi dacă viaţa de zi cu zi a românilor nu ar fi depins nepermis de mult de moneda europeană. Într-un stat în care majoritatea facturilor sunt calculate în funcţie de euro, în care până şi bugetul statului se hrăneşte cu accize calculate în euro, urmărirea cursului valutar, în ziare, la TV, pe internet sau pe panourile caselor de schimb valutar de pe marginea drumului, era şi normal să devină sport naţional.

Dependenţa românilor de evoluţia cursului a fost nu tolerată, ci încurajată şi chiar folosită cu abilitate de aproape toate instituţiile importante din România. Nimeni nu a protestat. Nimănui nu i s-a părut ciudat.

Presupunând că dealerii au dreptate când spun că BNR decide cursul, poate nu tot timpul, dar mai degrabă mai des decât mai rar, românii pot sta liniştiţi: indiferent de greşelile actua