Anul ăsta, de Sărbători, am urat: „Bucurie!”, pentru că văd că tinde să dispară. Bucuria care te zgândăre la fiecare fulg care ţi se aşază pe geam lăsându-ţi câteva momente să-i poţi admira perfecţiunea, la fiecare glob pe care-l scoţi cu grijă din cutia cu ornamente de Crăciun ca să-i găseşti locul potrivit în brad, la fiecare zumzet de voci care-ţi vesteşte sosirea colindătorilor, la fiecare idee de cadou care simţi că ar putea face plăcere, la cântatul colindelor împreună cu copilul (sau copiii) în timpul frământării cozonacilor, bucuria sosirii primăverii, a vederii ghioceilor, a brânduşelor şi-a toporaşilor, a înverzirii pomilor şi-a izbucnirii florilor, bucuria verii, a vacanţei, a excursiilor, a ascultării valurilor mării...
La începutul lui decembrie, când chinul autumnal mă lasă, mă prind în bucuria pregătirilor de Sărbători. Anul ăsta nu m-am prins... nu ştiu cine şi de ce a făcut asta, dar frenezia cumpărăturilor a fost condamnată. Şi totuşi, nu-i nimic condamnabil în faptul că vrei să aduci puţină
bucurie măcar celor din jurul tău. Cât poţi, cât ţi-e... „jurul”. Copilul a plecat la colindat pentru prima oară. Atunci mi-a tresărit sufletul a bucurie. Atunci, şi când îi cântam colindul copilăriei mele: „Această seară e pentru noi/ Cea mai frumoasă dintre Sărbători ...”. Versurile mi se opreau în gât, mă îneca bucuria pentru primul lui colindat cu copiii. S-a întors deprimat. „A fost plictisitor. Acelaşi colind, din uşă-n uşă. De ce nu mai dau oamenii nuci şi covrigi colindătorilor? De la bani iese ceartă...” Şi s-a dus şi bucuria primului colindat, dar a apărut o alta când mi-a întins bomboanele şi puşculiţa lui să ofer altor colindători.
Chiar dacă sufletul nu mai tresare cum era obişnuit, nu înseamnă că motivele de bucurie au dispărut. Sunt aici, sunt multe, dar atât de mărunte că trec neobserv
