Am mai scris în această pagină despre datul cu părerea la români.

Mă voi referi în continuare la una dintre cauzele care fac din datul cu părerea o instituţie naţională foarte apreciată de media şi la una dintre consecinţele cele mai grave ale abuzului de opinie.

Simplu spus, cauza cu pricina este dorinţa de rating a tuturor televiziunilor din România. Rulajul cotidian al participanţilor la talk-show-urile răsărite ca ciupercile îi obligă pe moderatori, nu doar să apeleze la abonaţi (îi ştiţi dv. prea bine, ca să nu mai fie nevoie să-i înşir), ci şi să recruteze mereu alţi vorbitori, într-o veritabilă cursă contracronometru. Prin faţa ochilor ni se perindă până la ceasuri târzii din noapte figuri cunoscute sau necunoscute. Opinia publică de dincoace de micul ecran cade uşor victimă iluziei că tot ea se află şi dincolo de micul ecran. Când vocea uneia ajunge în urechile celeilalte, se produce cea mai profitabilă identificare psihologică pentru succesul oricărei emisiuni de televiziune. Din păcate, se încalcă, aproape pe nebăgate de seamă, o regulă esenţială a informaţiei, ca şi a interpretării ei, şi anume competenţa şi, de ce nu, autoritatea în materie a participanţilor la talk-show. Mulţi îşi închipuie că a-ţi spune public părerea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Aşa că se simt dispensaţi de a şi-o întemeia pe cunoaşterea lucrurilor despre care vorbesc. E doar unul dintre cazurile de separare primejdioasă a ideii de drept de aceea de responsabilitate. Greşeşte grav cine crede că se poate una fără alta. Rezultatul acestei greşeli este datul cu părerea: o avalanşă de vorbe despre tot şi despre nimic. Lipsite, nu numai de temei, dar şi de responsabilitate. Telespectatorul, ca şi invitaţii în studio, se umflă în penele ignoranţei lor agresive, legănându-se deopotrivă în iluzia că iau parte la dezbaterea unor probleme capitale cu care