* Un mic apartament de la marginea Bucurestiului, cu lumina ireala a ninsorii, abia filtrata de perdelele grele. Aici locuieste si scrie, de mai bine de 30 de ani, poeta, romanciera si traducatoarea Nora Iuga. Si tot aici am intalnit-o, bucuroasa de reintoarcerea in tara, dupa o bursa de un an la Berlin. Tonica si exuberanta, usoara si plutitoare, a intuit devreme ca marile bucurii nu tin de realitatile crude, ci de alegerea de a trai deasupra lor. La 80 de ani abia impliniti, si-a facut din dragoste si literatura un turn inalt de aparare. De sus, de la inaltimea norilor, Nora Iuga sfideaza timpul. La urma urmei, Nora e chiar femininul de la nor, asa cum foarte frumos i-a scris intr-o dedicatie scriitorul neamt Oskar Pastior *
Miracolul de la Berlin
- Doamna Nora Iuga, as vrea sa incepem dialogul nostru de la Berlin, orasul care v-a readus pofta de a trai, de care se leaga si ultima dvs carte, "Berlinul meu e un monolog".
- La Berlin m-am nascut a doua oara. In 1994, cand barbatul meu, poetul George Almosnino, a murit, eu eram o femeie de 63 de ani, convinsa ca sunt o batrana, fara nici o perspectiva. Salvarea mea a fost scrisul. Stiam foarte bine ca acest creier ramasese tanar. E organul pe care mi l-am iubit o viata intreaga cel mai mult, in afara de picioare, pe care le consideram foarte frumoase. Ce nu stiam insa e ca si inima imi ramasese la fel. In 2000, am ajuns deci la Berlin, cu o bursa de doua luni, la Literaturhaus. Atunci s-a intamplat, intr-adevar, miracolul. Eram ingrozitor de timida, desi vorbeam foarte bine germana. Ma simteam oropsita. Mi se parea ca toate frumusetile orasului sunt, de fapt, pentru altii. Timp de vreo zece zile, am facut si eu ce am putut, am batut bulevardele cu piciorul, am cascat, vrajita, ochii la tot ce vedeam, fara sa intru in vorba cu oamenii. Eram foarte singura. Apoi s-a organizat chiar acol