Când mi-a zis că plănuieşte să prindă „Fluturele negru” între coperţile unui roman, am întârziat pe gânduri. M-am temut că-i va rata zborul şi-i va strica aripile crestate cu spada nebuniei. L-am cântărit sceptic, îmboldit de îndoiala că Radu – suntem prieteni şi refuz ipocrizia de a fi oficial! –, altfel un suflet de-o cuminţenie blajin-duioasă, va reuşi să intre în pielea unui brigand al culorii precum Caravaggio. Cum merge?, îl întrebam ori de câte ori ne conversam la telefon, comentând vreun meci de fotbal. Fiindcă, dacă n-o ştiţi, amândoi iubim aproape neverosimil sportul ăsta de-o sobrietate copilăroasă şi-i suntem esteţi insaţiabili.
Amorezi tomnatici nevindecaţi, deşi scriitorul Paraschivescu are numai de pierdut de pe urma asumării „viţiului” plebeic, deoarece lumea nu-l ia în serios. „Cum, mă, ăla care analizează ratările şi faulturile pălitorilor de minge, ce, ăla e scriitor?” e cea mai la îndemână prejudecată. De aceea nici criticii nu se înghesuie să-i laude talentul de îmblânzitor de cuvinte. Ori măcar să i-l nege, să-l îngroape în cerneala nimicitoare a polemicii necordiale. Indiferenţa coborâtă dinspre simandicoşii măsurători ai harului de povestaş al lui Radu Paraschivescu mă intrigă. Căci el este printre rarii condeieri în stare să depene poveşti, să deseneze întâmplări. Scriitura lui n-are poticneli, e curată şi curgătoare, te duce lin pe tărâmuri nevisate altcumva, îţi bucură sufletul. Şi ochiul deopotrivă, fericit să se înfrupte din limpezimea vocabulelor alese cu meşteşug de lutier. De aici şi muzicalitatea deosebită, clară şi naturală, a frazei paraschivesciene.
Ei bine, fluturele creştea pe nesimţite, şi într-o seară, ispitit de premoniţie, i-am mărturisit că această carte îl va confirma pe deplin ca romancier. Intuisem maturizarea-i artistică în ultima apariţie editorială – „Cu inima smulsă din piept”, o legendă culeasă din
