Foto: Cristian Marcu Trăim o perioadă de avânt al debranşărilor. Tema unei dezbateri găzduite de Antena 3, la care am cotizat şi eu cu câteva vorbe, au fost debranşările. Debranşări de la sistemul centralizat de încălzire, debranşări de la telefonia fixă, debranşare de la apa caldă şi de la apa rece şi de la apa de ploaie. Doi distinşi administratori de bloc au prezentat facturi şi statistici din care rezulta că o bună parte a românilor nu mai pot face faţă scumpirilor pe fondul scăderii drastice a veniturilor.
Neintrând în priceperile mele chestiunile tehnic-administrative, am meditat, de câteva ori cu voce tare, despre debranşarea românilor – e vorba cred despre sute de mii, dacă nu cumva milioane de oameni – de la România. Dezlegarea lor, voită sau forţată, de la sistemul naţional de valori, de la conştiinţa, până la urmă a apartenenţei la o ţară în care te-ai născut, în care ai rude, prieteni şi morminte. Nu ştiu dacă cele 22 de milioane de suflete dispreţuite, cum declamă cu indignare realesul nostru preşedinte, de Occident, obligate să fie „râme”, mai sunt cu adevărat în recensăminte. Eu cred că o bună parte din populaţia activă a ţării s-a debranşat de România. E risipită, sezonier sau definitiv, prin lumea largă.
În Italia, îmi povestea cineva, în numeroase familii de români stabilite în Peninsulă, nu se prea mai vorbeşte româneşte. Din prudenţă, din spirit de autoconservare, având în vedere puseele antiromâneşti din ţara Columnei lui Traian. Traian al Romei, cel din care ne tragem, şi nu cel din care se trage Elena Udrea. Copiii acestor români sunt condamnaţi să nu mai înveţe limba mamelor lor. O întâmplare similară, mai cutremurătoare, pentru că s-a petrecut acasă, mi-a fost povestită de Florica Bradu, cântăreaţă de muzică populară şi profesoară de română. Mergea într-un autobuz spre satul ei, Şicula, din Apuseni. Al