Dacă însă te uiţi la televizor, te trezeşti confruntat cu o altă Românie.
Aşa cum o trăiesc în realitatea ei imediată, România e un teritoriu accidentat, pestriţ, agitat, nu lipsit de un anumit patetism al supravieţuirii. Ar fi exagerat să vorbesc de o imagine generală sumbră, dar nici de tonus vital, de bună-dispoziţie sau de linişte sufletească nu se poate vorbi. Dacă însă te uiţi la televizor, te trezeşti confruntat cu o altă Românie: nimic cu adevărat grav nu rămâne, pe micile ecrane, grav până la capăt. Realitatea alunecă vertiginos spre derizoriu, gălăgie, bâlci. Seară de seară, ziariştii şi politicienii se îngrijesc să întreţină un spectacol de cabaret mediocru, cu mare cheltuială de vorbe: ironii de doi bani, bârfe, sudalme, lamentaţii teatrale, „bombe" cu rating, indignări electorale, râcă politică, birt. În aceste condiţii, disperarea capătă stranii accente de divertisment. Nu afli nimic consistent, nu te confrunţi cu opinii clare şi sobre despre niciuna dintre temele momentului. Te scalzi într-un fel de bolboroseală şuie, care provoacă o specie tristă de râs. Nu-ţi vine să crezi că dezastrul poate fi atât de comic. Râzi ca prostul, cum râzi când se împiedică cineva sau când îşi varsă cafeaua pe pantaloni.
În ultima vreme am vrut să aflu detalii despre noua lege a învăţământului. Am aflat doar că guvernanţii o socotesc bună, şi opozanţii - proastă. Din nicio parte nu vin argumente puternice şi demonstraţii limpezi. Se preferă adjectivul infamant, răfuiala de partid, retorica deviatorie. Dl Andrei Marga, expert în materie, vorbeşte ca un ideolog vigilent: legea - spune dânsul - e „nazistă". Mă lămureşte asta cu ceva? Nu. Abil nevoie mare, ca de obicei, e Răzvan Dumitrescu: pune în paralel CV-ul dnei Andronescu şi pe acela al lui Andrei Marga şi se întreabă fin dacă, în probleme de învăţămînt, Băsescu poate fi, cu CV-ul lui, mai credibil decât
