Dacă arunci o simplă privire prin ziare sau pe la ştirile tv, te poţi întreba: „Pe ce lume trăim?”. Ce fel de lume-i aceea în care părinţii îşi vând copiii? Ce fel de lume este aceea în care un bărbat îşi ucide femeia,
zice-se, „din dragoste?”. Ce fel de lume-i aceea în care domnesc invidia, ura, răutatea, judecata fără scop de îndreptare a unei situaţii, cât una izvorâtă din năprasnicele înnourări ale raţiunii şi discernământul distructiv al unora care fac rău cu sânge rece? Să fie lumea acestor fapte o lume a „sufletului frumos” (cum s-a exprimat Dan Puric într-o carte a sa)? Să fie dragostea aceea care poate lua viaţa altui om? Să fie dragostea răzbunătoare, să fie inima caldă aceea care ia bani din vânzarea unui copil? Să fie gândul bun şi curat acela care „discerne distructiv” şi, oare, să poată fi alăturată raţiunea acestui tip de discernământ?
Iisus a spus „nu”, categoric „nu”, căci omul scoate gânduri bune din vistieria bună a inimii sale şi scoate gânduri şi fapte urâte din vistieria inimii pline de răutate. Conştiinţa distructivă nu-i un dat, cât o alegere. În conştiinţa distructivă se desfăşoară o lume a ideilor, a sentimentelor şi a emoţiilor în care Iadul dănţuieşte în deplină libertate. Pretinsul „discernământ” al unui ucigaş este impregnat de inconştienţă, de iraţionalitate şi, mai ales, de lipsă de iubire. Lipsa iubirii devine automat o lipsă de respect pentru viaţă. O lipsă de respect pentru viaţa proprie, ca şi pentru viaţa altuia. Lipsa de iubire te face „aparent raţional şi logic”, capabil să-ţi gândeşti paşii criminali, dar incapabil să simţi milă, respect, înţelegere, toleranţă, afecţiune, răbdare, acceptare, blândeţe sau dragoste pentru sine şi pentru altul. Dintr-o asemenea lipsă de iubire se naşte discernământul patologic, distructiv, diavolesc. Acesta nu-i discernământ, aceasta nu-i luciditate, nu-i con